Sejur pentru odihna, relaxare si drumetii !
Tarifele includ: cazare 1 noapte cu mic dejun bufet, acces piscina interioara, sauna, Jacuzzi, piscina exterioara, piscina pentru copii, Internet wireless, parcare.
FR = Family Room
AP = Apartament.
Copii:
- 0-3,99 ani reducere 100% la micul dejun, fara pat suplimentar;
- 4-13,99 ani achita pat suplimentar si micul dejun 50 lei/zi.
Tarifele nu sunt valabile in perioada Sarbatorilor si Evenimentelor.
Conditii pentru rezervare: plata integrala sau avans 30 % dupa confirmarea rezervarii iar diferenta se va achita cel tarziu cu 10 zile inaintea inceperii sejurului.
Optional transport, transferuri.
Tara: Romania Judet - Regiune: Maramures Localitate - Statiune: Baia Mare Tip masa: Mic dejun Plecare: Oricand Durata: 1 noapteSejur pentru odihna, relaxare si drumetii !
Tarifele includ: cazare 1 noapte cu mic dejun bufet, acces piscina interioara, sauna, Jacuzzi, piscina exterioara, piscina pentru copii, Internet wireless, parcare.
FR = Family Room
AP = Apartament.
Copii:
- 0-3,99 ani reducere 100% la micul dejun, fara pat suplimentar;
- 4-13,99 ani achita pat suplimentar si micul dejun 50 lei/zi.
Tarifele nu sunt valabile in perioada Sarbatorilor si Evenimentelor.
Conditii pentru rezervare: plata integrala sau avans 30 % dupa confirmarea rezervarii iar diferenta se va achita cel tarziu cu 10 zile inaintea inceperii sejurului.
Optional transport, transferuri.
Memoria comunitară consemnează ca primă carte de identitate a oraşului, documentul din 29 mai 1329 prin care regele Carol Robert (1301-1342) dăruia comitelui Corrardus, jude al oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie, pădurea aflată între cele două aşezări pentru ca acest teritoriu să fie populat. Baia Mare apare aici sub denumirea civitas Rivuli Dominarum, judele Corrardus fiind același și pentru Mons Medius (Baia Sprie). Documentul din anul 1329 nu s-a păstrat, conţinutul său fiind rezumat într-un act din anul 1479.
Prima diplomă privilegială a oraşului, pe care o putem studia şi astăzi, datează din 20 septembrie 1347 şi a fost acordată de regele Ludovic I (1342-1382), la cererea judelui Martin, a parohului Ioan, magistrului Petru şi notarului Ulrich, juraţi din Baia Mare şi Săsar (Rivulo Dominarum et Zazar Bánya), având în vedere faptul că privilegiul anterior al oraşului a ars într-un incendiu.
Prin acest nou privilegiu se stabilesc hotarele oraşului şi se acordă locuitorilor numeroase drepturi: libertatea de a-şi alege judele, juraţii şi parohul, dreptul de a judeca în interiorul oraşului „toate pricinile ce se ivesc între ei, deopotrivă cele mari ca şi cele mici”, asigurarea libertăţilor individuale, libertatea vămii, dreptul unui târg pe an, timp de cincisprezece zile „fără contenire”, dreptul de desfacere liberă a vinului, dreptul de a se fortifica cu ziduri „împotriva năvalei duşmanilor”. O categorie distinctă de prevederi vizează organizarea mineritului, precizându-se ca, anual, să se aleagă un jude al minerilor care să supravegheze împreună cu judele oraşului şi cu juraţii, activitatea desfăşurată în mine şi să exercite dreptul de judecată în problemele legate de minerit. Deasemenea, judele şi juraţii alegeau supraveghetorii minelor, care trebuiau „să cerceteze toate hrubele şi lucrările de mină şi să se îngrijească de venitul urburei” cuvenite regelui.
În anul 1411 este atestată existenţa Monetăriei la Baia Mare, ale cărei începuturi sunt mai timpurii, probabil chiar din prima jumătate a secolului XIV. Aceasta s-a impus ca principala monetărie din Transilvania şi Ungaria, în 1463 realizând un venit net de 20.000 florini anual, comparativ cu cele din Buda (8.000 florini anual) sau Sibiu (6.000 florini anual).
La 2 ianuarie 1445, Ioan de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1446), guvernator al Ungariei (1446-1453), la cererea judelui şi juraţilor, dispune ca autorităţile din ţară să respecte privilegiile locuitorilor oraşului Baia Mare, mai ales cele privitoare la scutirea de vamă şi libera trecere a celor care călătoresc în problemele mineritului şi pentru procurarea de alimente.
În anul 1446, Ioan de Hunedoara a vizitat oraşul şi a dispus construirea unui edificiu pentru soţia sa, cunoscut astăzi sub numele de Casa Elisabeta, precum şi a turnului – clopotniţă pentru impunătoarea biserică „Sfântul Ştefan”, care era deja ridicată din anul 1376. Finalizat de către fiul său, regele Matia Corvin (1458-1490), acesta constituie astăzi un autentic simbol istoric şi arhitectural al oraşului.
Turnul Sf. Ştefan sau „turnul mare” era şi un loc ideal pentru observarea atentă a oraşului, respectiv a împrejurimilor, iar din primele decenii ale secolului XVII, funcţionalitatea şi utilitatea acestuia se amplifică prin montarea primului orologiu (1628).
Un alt element de civilizaţie urbană care merită amintit este faptul că, printr-o diplomă emisă la 7 mai 1472, regele Matia permite oraşului să perceapă vamă pentru căruţele care intră la târgul săptămânal din oraş, cu dreptul de a folosi acest venit pentru pavarea şi curăţirea străzilor.
Din sistemul de fortificaţii ale oraşului, astăzi poate fi văzut şi vizitat Turnul Măcelarilor, ridicat în jurul anului 1500, cunoscut şi sub numele de Bastionul de Muniţii, deoarece în încăperea boltită aflată la primul nivel s-a depozitat, într-o anumită perioadă, muniţia necesară pentru apărare.
Accesul în interiorul oraşului se realiza prin mai multe porţi de intrare, cele mai importante fiind: Poarta Maghiară (Poarta de Sud), construită după anul 1500, în zona Pieţei Izvoarelor de azi, respectiv Poarta Podului (Poarta de Nord), localizată la capătul străzii Podul Viilor. Acestora li se adăugau o poartă situată în est, pe actuala stradă Vasile Lucaciu, şi una înspre vest, în zona actualului Colegiu Naţional „Gheorghe Şincai”. Hotarele oraşului se întindeau, conform diplomei de la 1347, confirmată inclusiv de regele Matia la 1476, dincolo de sistemul de apărare amintit, cuprinzând domeniul oraşului.
Piaţa oraşului (Circulus Fori) servea de târg şi piaţă, aici desfăşurându-se şi târgul anual, Baia Mare având dreptul, prin diploma din anul 1437, de a organiza „un iarmaroc şi târg de an” care să înceapă în duminica dinainte de 16 octombrie (sărbătoarea „fericitului Gall mărturisitorul”) şi „să ţină fără contenire cincisprezece zile”.
În plan educaţional, secolul XVI a adus, pe fondul izbânzii Reformei, înfiinţarea primei şcoli medii superioare, Schola Rivulina (1547), a cărei istorie este legată de destinul confesiunii protestante din oraş.
Intrarea zonei Baia Mare sub jurisdicţie austriacă (1694) a determinat modificări în plan administrativ, Diploma Leopoldină din anul 1691 consfinţind trecerea oraşului în „Partium” şi în adminstrarea regilor Ungariei. Noul regim s-a instaurat cu dificultate, cauze multiple favorizând instabilitatea socială, pe fondul crizei politice şi economice. În contextul răscoalei antihabsburgice condusă de principele Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711), Baia Mare a devenit teatrul de desfăşurare al unor operaţiuni militare, în cursul cărora haiducul Grigore Pintea (Viteazul), devenit comandant în oastea lui Rákóczi şi-a găsit sfârşitul în zona Porţii de Sud, fapt consemnat în protocolul de şedinţă al magistratului în 14 august 1703.
Structura demografică şi confesională a oraşului s-a schimbat spectaculos în a doua jumătate a secolului XVIII, societatea începând să iasă năvalnic din tiparele medievale. Din punct de vedere edilitar şi celelalte confesiuni şi-au edificat noi biserici. Astfel, între anii 1717-1720 s-a construit Biserica romano-catolică „Sf. Treime”, lăcaş de cult deţinut de iezuiţi până la desfiinţarea ordinului, în 1773, când a devenit biserică parohială. O altă construcţie impozantă este Biserica reformată de pe actuala stradă Podul Viilor, construită între anii 1792-1809 (turnul fiind terminat în anul 1836) şi considerată un valoros monument de stil neoclasicist.
Secolul XIX accentuează tendinţele de urbanizare şi modernizare, documentele relevând că, din punct de vedere demografic, populaţia oraşului a crescut constant, de la 3.744 locuitori în 1820 la 9.089 în 1896.
Din punct de vedere organizaţional, locul Inspectoratului superior minier a fost luat, în a doua jumătate a secolului XIX de către Direcţia minelor din Baia Mare, cu atribuţii extinse care au propulsat-o ca a doua instituţie de acest gen din Ungaria.
Sfârşitul secolului XIX a adus noi elemente de identitate pentru Baia Mare care a început să se afirme ca un centru artistic european, întemeiat pe fundamentele unei structuri educaţionale instituţionalizate, respectiv Şcoala particulară de pictură Simon Hollósy (1896-1901). Centrul artistic Baia Mare funcţionează neîntrerupt din anul 1896, asigurând oraşului un loc şi un rol bine definite pe harta artei plastice din România şi din Europa.
Începutul secolului XX continuă seria realizărilor urbanistice, în anul 1910 inaugurându-se Hotelul Ştefan, edificiu impunător ridicat pe locul construcţiei având aceeaşi utilitate, dar care fusese afectată de un incendiu puternic în anul 1905. În 1911 s-a dat în folosinţă clădirea nouă a Şcolii de Pictură, fenomenul artistic de la Baia Mare înregistrând, până după cel de-al Doilea Război Mondial, mai multe substructuri ale educaţiei artistice: Şcoala Hollósy (1896-1901), Şcoala Liberă de Pictură (1902-1927), Şcoala de Arte Frumoase (1927-1935 şi 1940-1950).
Parcul oraşului s-a conturat pe locul grădinii publice amenajată în perioada 1840-1890, devenind un motiv de mândrie pentru localnici, dar şi de apreciere pentru oaspeţii oraşului. Unirea din 1918 şi instaurarea administraţiei româneşti au determinat modificări structurale, în consonanţă cu evoluţia societăţii româneşti. Astfel, Direcţia minelor şi uzinelor metalurgice Baia Mare a preluat toate proprietăţile fostei structuri existentă anterior, coordonând exploatările miniere din zonă (Valea Roşie, Dealul Crucii, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ), dar şi pe cele din Rodna Veche, Roşia Montana şi Săcărâmb, precum şi Uzinele metalurgice Firiza de Jos şi Zlatna. Pe lângă aceste mine ale statului au funcţionat şi societăţi miniere particulare, multe cu capital străin.
Realităţile economice nu păreau să fi fost într-o contradicţie fundamentală cu mediul înconjurător, de vreme ce, la data de 16 iunie 1930 Baia Mare a fost declarată staţiune climatică, situaţie care a adus beneficii zonei pe parcursul deceniului 4. Parcul central, redenumit „Regina Maria” constituia un element important al staţiunii, căruia i se adăugau şi altele, precum Colonia de Pictură, Sanatoriul Wagner şi Hotelul Ştefan, loc în care se desfăşurau atât reprezentaţii teatrale, cât şi expoziţii ale pictorilor care promovau frumuseţile oraşului şi ale zonei adiacente.
Piaţa din centrul vechi, în care se desfăşurau tradiţionalele târguri, a fost înlocuită, în anii 1933 – 1934, cu un parc bine îngrijit, toate aceste realităţi contribuind la definirea oraşului Baia Mare ca o aşezare urbană cochetă şi liniştită, în pofida dezvoltării activităţilor de extracţie şi de prelucrare a minereurilor neferoase, comparativ cu perioada anterioară.
Realizările industriale şi urbane au fost dublate însă, cu precădere în ultimii ani ai regimului comunist, de o altă realitate care, treptat, a devenit nu doar diferită, ci şi opusă celei oficiale, cultivată de propaganda comunistă. Cenuşiul a început să predomine nu doar la nivelul imaginii de ansamblu, ci şi la cel al existenţei cotidiene, atât de marcată de lipsuri. Activităţile industriei miniere şi metalurgice au avut, pe lângă beneficiile dezvoltării, efecte negative asupra sănătăţii oamenilor şi mediului.
Intrarea „cetăţii” în „zodia libertăţii”, după evenimentele din 1989, cu plusurile şi minusurile susceptibile a fi identificate, denotă intenţia comunităţii băimărene de a-şi afirma valorile tradiţionale în consonanţă cu tendinţele majore ale epocii actuale.
De îndată ce treci de "poarta" Maramureşului, peisajele îţi fură privirea: munţi împăduriţi, adăpaţi de râuri şi pâraie, dealuri îmbătător de verzi, căpiţe prietenoase ivite la tot pasul, lacuri tăcute, păşuni, cascade şi izvoare, specii florale excepţionale, toate îndemnându-te să nu mai laşi deoparte aparatul de fotografiat. Cu o avere alcătuită dintr-un parc naţional (Munţii Rodnei), un parc natural (Munţii Maramureşului) şi numeroase alte arii protejate, peisajul Maramureşului e mai mult decât înstărit: Creasta Cocoşului, Lacul Albastru, Cheile Lăpuşului sunt doar câteva dintre acestea, o sărbătoare pentru ochi, pledând convingător pentru versurile populare fredonate de maramureşeni ori de câte ori au prilejul să-şi laude meleagurile: ”Maramureş plai cu flori, mândru eşti în sărbători…”
Aproape fără excepţie, vizitatorii Maramureşului se declară îndrăgostiţi de moroşeni. Fie că îi întâlneşti într-o zi obişnuită de lucru, la fân sau cu treburi prin gospodărie, fie că schimbi o vorbă cu ei pe uliţa satului, sau îi însoţeşti într-o zi de sărbătoare, atunci când îşi îmbracă cele mai bune straie ca să îşi cinstească duminicile, sfinţii sau nunţile, sufletul tău va fi câştigat. În felul lor de a fi simplu, sincer, fără ocolişuri, în vorbele lor pline de tâlc, în modul în care te poftesc în casă, în pofta lor de joc şi horit şi mândria cu care povestesc despre locurile în care s-au născut, există ceva care te cucereşte de la prima vedere.
Nu de puţine ori, numele Maramureşului se substituie cu "ţara bisericilor din lemn". Călătorind prin sate, e uşor să observi că mai toate aşezările au vechea lor biserică de lemn, creaţie a meşterilor locului. Opt dintre acestea au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO, putând fi vizitate la Bârsana, Budeşti, Deseşti, Ieud, Plopiş, Poienile Izei, Rogoz şi Şurdeşti. Bisericile nu sunt doar obiective turistice: în fiecare duminică şi de sărbători, sătenii, mulţi dintre ei îmbrăcaţi în straie tradiţionale, vin aici să se închine. Cu turnuri înalte, ca să fie cât mai aproape de Dumnezeu, cu stâlpi grei de brad sau stejar, sculptaţi manual şi cu acoperişuri de şindrilă, cu valoroase picturi interioare, de o vechime impresionantă, fiecare biserică are istoria şi povestea ei încrustată în lemn.
Maramureşenii au fost întotdeauna credincioşi lemnului, căruia i-au dat cele mai felurite forme, de la blidul în care mâncau, până la acoperământul de deasupra capului şi bisericile în care se închinau. Acolo unde miroase a lemn, maramureşeanul se simte acasă. Porţile de lemn sunt, de când lumea, simbolul satelor maramureşene. Motivele încrustate în stâlpii porţilor, pe acest hotar simbolic dintre lume şi gospodărie, dintre spaţiul neutru şi cel sacru, au rolul de a proteja casa şi familia: funia răsucită, soarele, pomul vieţii sunt toate expresia marilor mituri din cultura românească. Azi, în Maramureş, mai pot fi văzute porţi şi case vechi din lemn, în special în satele de pe Valea Cosăului şi Valea Marei, precum şi în Muzeul Satului din Baia Mare şi Sighet.
Despre satele maramureşene se spune că reprezintă sufletul vieţii la ţară din România, o atracţie şi o sursă de tihnă pentru turistul obişnuit cu aglomeraţia şi zgomotul citadin. Vizitând Maramureşul rămâi cu impresia întoarcerii în timp la simplitate şi arhaic. Primul lucru care îl încântă pe călătorul ostenit de drum este gazda întotdeauna ”veseloasă” şi primitoare şi o masă cu bucate tradiţionale. Apoi îl încântă munca la câmp, adierea de iarbă proaspăt cosită, gustul laptelui proaspăt muls, plimbările cu căruţa sau cu sania, somnul odihnitor. Iar asta se întâmplă în toate pensiunile agroturistice ale locului.
Oamenii din Maramureş au ştiut să nu se înstrăineze de tradiţii, păstrate din timpurile de demult. Viaţa la ţară în Maramureş este orânduită în mare parte după muncile câmpului şi după marile sărbători creştine. Începutul de an e animat de sumedenia de obiceiuri de Anul Nou şi Bobotează. Primăvara este dedicată obiceiurilor de cinstire a primului gospodar ieşit la arat (Tânjaua de pe Mara, Udătoriul din Şurdeşti), urcatul oilor la stâne şi Sărbătoarea Paştelui. Vara, maramureşenii sunt ocupaţi cu munca la fân, câtă vreme e soarele pe cer, respectând obiceiurile de Sânziene şi tradiţiile legate de ziua Sfintei Marii şi de zilele sfinţilor. Toamna, în timp ce se bucură de bogăţia recoltei, oamenii se adună la jocuri ale satului, unde pe muzica ceteraşilor, flăcăii joacă pătimaş fetele. Asta până la Lăsatul Secului, care marchează începutul pregătirilor pentru Crăciun, sărbătoarea cea mai frumoasă de peste an, când văile Maramureşului răsună de glasurile colindătorilor.
Sărbătorile creştine se împletesc aici cu credinţele populare, în tot felul de obiceiuri precum: găsirea ursitului, alungatul duhurilor rele, căsnicia fericită sau recolta bogată. Iar când toate acestea se îmbină cu jocul şi horitul, spectacolul pentru oaspeţii din alte colţuri de lume este desăvârşit, în orice anotimp.
Dacă îi vizitezi pe moroşeni, vei avea prilejul să îi vezi meşterind, mai ales în lemn, de la blide, linguri, pecetare şi obiecte de mobilier, la case, porţi şi biserici. În domeniul ţesăturilor, femeile din Maramureş cunosc secretul extragerii culorilor naturale din plante şi coajă de copac, aşa că în fiecare casă există în camera bună, lada cu ţesături din lână şi cânepă, lucrate la războiul de ţesut.
Meşteşugul olăritului se mândreşte cu centrul de la Săcel, unde lutul roşu, scos de la mari adâncimi, este prelucrat cu tehnici străvechi. Tot aici se meşteresc măştile tradiţionale care îmbogăţesc obiceiurile de iarnă. În satele Sârbi şi Budeşti, pe Valea Cosăului, mai pot fi găsiţi ultimii clopari din Maramureş, dar şi cele mai spectaculoase instalaţii ţărăneşti din lemn (vâltori, pive, mori, horincii). Confecţionarea costumelor populare, a podoabelor tradiţionale ori pictura pe sticlă sunt alte meşteşuguri transmise din generaţie în generaţie în Maramureş.
În Săpânţa vei găsi un cimitir neobişnuit, care intrigă şi impresionează prin originalitate: Cimitirul Vesel, numit aşa pentru crucile pictate în culori vii, peste care domneşte un albastru special, denumit albastru de Săpânţa. Iniţiatorul acestui cimitir a fost Stan Ioan Pătraş, care în anii 1931-1935 a început să confecţioneze crucile altfel decât în cimitirele obişnuite. Imaginile cioplite în lemn înfăţişează în mod naiv una din caracteristicile vieţii celui îngropat acolo, iar epitafurile sunt scurte poezioare pline de tâlc, scrise în limbaj popular, la persoana întâi, ca o spovadă a răposatului. Toate acestea au propulsat acest loc în topul 10 al celor mai vizitate destinaţii funerare din lume.
În Maramureş, cele mai multe muzee sunt concentrate în jurul municipiilor Baia Mare şi Sighetu Marmaţiei. Muzeul de Mineralogie Baia Mare găzduieşte o spectaculoasă colecţie de minerale unicat în lume. De asemenea, în ambele localităţi există muzee dedicate arhitecturii tradiţionale şi etnografiei, care spun totul despre casele, meşteşugurile, mobilierul ţărănesc, portul, ceramica şi alte îndeletniciri ale localnicilor. În Sighetu Marmaţiei, o celebră închisoare politică a fost transformată în Memorialul Victimelor comunismului şi al Rezistenţei, însă astfel de instituţii există şi în localităţile mai mici. La Dragomireşti există un muzeu al ţărăncii române, iar în Leud, familia Pleş a transformat o casă veche din lemn, în muzeu al cânepei.
Horinca, sau palinca, nu e doar băutura tradiţională, ci şi mândria fiecărui moroşan gospodar, licoarea care stropeşte orice ospăţ, descreţeşte frunţile, leagă prietenii, dezleagă limbi, un soi de elixir cu puteri tămăduitoare, vorba cântecului: "De beau un pic de horincă, nu mă mai doare nimică". Cei iniţiaţi în tainele licorii ştiu cum să verifice cât e de bună. Fie freacă o picătură în palme şi dacă mirosul băuturii aduce cu cel al mierii, testul a fost trecut, fie numără mărgeluţele de pe marginea sticlei, după ce o agită. Pentru toate acestea, atunci când intri în casa unui moroşan şi eşti omenit cu pălincă se spune că trebuie să bei paharul până la fund înainte de a-l pune pe masă, pentru că altfel aduce ghinion gazdei. Însă oricât te-ar preocupa soarta gazdelor, nu uita că horinca e "apă de foc" şi după o înghiţitură-două "picioarele ţi se înmoaie ca pământul după ploaie"!
Celor dornici de mişcare după mesele îmbelşugate, Maramureşul le oferă poteci pitoreşti pentru drumeţii, lacuri şi râuri pentru o scaldă pe cinste în zilele de vară şi pârtii de schi în timpul iernii (Borşa, Şuior, Mogoşa, Cavnic, Izvoare). Cicliştii se pot bucura de rute îndepărtate de trafic, care străbat locuri uimitoare, iar alpiniştii de hamuri, chingi şi adrenalină, pe Creasta Cocoşului.
Până în urmă cu patru decenii, în Maramureş erau în funcţiune 200 de kilometri de linii ferate înguste, pe care circulau trenuri cu aburi ce transportau sare, lemn, mărfuri şi persoane. Astăzi, Mocăniţa de pe Vaser este singura cale ferată îngustă din Uniunea Europeană pe care mai circulă un tren forestier. Sistemul are o lungime de peste 50 de kilometri, atât de-a lungul defileului împădurit al râului, cât şi pe două văi laterale. Trenul turistic urcă până la jumătatea văii (km 22), la staţia Paltin, unde se face popas pentru picnic, întorcându-se înapoi după câteva ore. Locomotivele care-l tractează, construite între anii 1910 şi 1986, sunt cu aburi şi au opriri pitoreşti pe traseu.
Sursa: Site-ul Consiliului Judetean Maramures
Hotel Romanita**** este un hotel cochet, amplasat la intrarea in orasul Baia Mare, intr-o ambianta ferita de aglomeratia urbana, ofera 28 de camere spatioase si un apartament, fiecare decorate cu multa atentie petru a satisface cele mai critice gusturi.
Hotelul se afla la 4 km de Baia Mare si la 7 km de Aeroport, pe DN1C (E58), in comuna Recea.
Hotelul dispune de 31 camere in regim single, duble sau family si un apartament.
Camere: minibar, TV LCD, aer conditionat, baie proprie cu dus sau cada, articole de toaleta, birou, masa de calcat, telefon, balcon la etajele 2-3, mocheta, Internet wireless.
Decorate in stil modern, camerele asigura confortul si relaxarea de care aveti nevoie pentru un sejur placut.
Camerele Family sunt special concepute pentru confortul familiei, fiind dotate cu un pat matrimonial si 1 pat twin size.
Apartamentul este dotat cu facilitati special concepute, oera un stil rafinat si calitate autentica, dispunand de doua dormitoare si un spatiu de 60-70 mp.
Clientii beneficiaza de un mic dejun bogat bufet suedez dar si acces la SPA si piscina interioara si exterioara.
Hotelul pune la dispozitie o sala de restaurant atat pentru servirea micului dejun cat si a pranzului si a cinei. Meniul nostru à la carte va ofera preparate traditionale, internationale si deserturi deserturi ce vor surprinde cele mai rafinate gusturi.
Centrul SPA este un refugiu placut pentru oaspeti. Situat in interiorul hotelului, el reprezinta o evadare din agitatia orasului. Veti descoperi piscina cu apa incalzita si jacuzzi-ul, dupa care sa va oferiti un moment de rasfat in una din cele doua saune, umeda sau uscata. Si pentru ca relaxarea sa se simta cu adevarat, doritorii, se pot delecta si cu un masaj, contra cost.
Piscina exterioara pune la dispozitie baldachine, sezlonguri, un bazin semiolimpic si un bazin pentru copii.
Bazinul semi-olimpic are o adancime intre 1,2-1,6 m si este inconjurat de sezlonguri sau baldachine luxuriante. La terasa aflata in imediata vecinatate se pot servi gustari calde si reci, cocktailuri si fresh-uri racoritoare.
Piscina cu tobogan si ciupercuta de apa vor fi distractia perfecta pentru copii in zilele toride de vara, iar adancimea intre 0,60-0,80 m ofera un moment de ralaxare si pentru parintii care isi stiu copiii in siguranta.
Accesul este gratuit pentru toti oaspetii hotelului.
Sala Romanita Events are o capacitate de 150 locuri, restaurantul hotelului imbina eleganta cu bunul-gust, iar meniul festiv impresioneaza cele mai rafinate gusturi.
Sala Gold are o capacitate de 350 de persoane si vine in intampinarea evenimentului unic si momentului special pe care il visati.
Sala Diamond este cea mai spectaculoasa sala de evenimente, s-a inaugurat la inceputul anului 2017 aducand orasului Baia Mare un plus de eleganta si rafinament, avand o capacitate de 800 de locuri, cu posibilitatea de impartire in doua sali a cate 400 de locuri.
Rezervarea dvs. a fost trimisa cu succes !
Multumim ca te-ai abonat la Newsletter !
