Revelion 2025 Colti Alunis Retreat

Judeţul Buzău este situat în sud-estul României, între 44 44′ şi 45 49′ latitudine nordică şi între 26 04′ şi 27 26′ longitudine estică. Se învecinează cu judeţele Braşov şi Covasna la nord-vest, Vrancea la nord-est, Brăila la est, Ialomiţa la sud şi Prahova la vest.

Legăturile judeţului cu celelalte zone din ţară: Drumul European E 85 (sau DN 2) dinspre Bucureşti sau dinspre Suceava, Bacău, Focşani; DN 1B spre Ploieşti; DN 10 spre Braşov (itinerar pe Valea Buzăului); DN 2B spre Brăila; Magistrala feroviară – linia 500 – de importanţă europeană (Bucureşti-Ploieşti-Buzău-Focşani-Bacău-Suceava).

Suprafaţa judeţului este de 6.102,6 km2 (2,6 % din suprafaţa ţării). Judeţul Buzău se întinde pe aproape tot bazinul hidrografic al râului Buzău care izvorăşte din curbura Carpaţilor. Dispunerea armonioasă a celor trei forme de relief caracterizează judeţul Buzău: la nord se găsesc Munţii Buzău, parte din Carpaţilor de Curbură; la sud se găseşte câmpia, aparţinând Câmpiei Române, iar la mijloc, o regiune de dealuri acoperite cu livezi. Unele dealuri coboară spre sud, ceea ce le conferă un climat sud-mediteranean favorabil viticulturii, regiunea Pietroasele fiind renumită pentru vinurile sale.

Clima este temperat continentală la fel ca în toată ţara, diferenţiată în funcţie de relief (predominând crivăţul, în tot cursul anului, din nord-est şi sud-vest, dar şi austrul, de la sud-vest, aducând uscăciune şi căldură vara, temperaturi ridicate iarna, vânturi ce influenţează clima judeţului). Temperaturile medii variază între 12 grade Celsius si 14 grade Celsius. Temperaturile maxime se înregistrează în iulie, până la 37 grade Celsius, în timp ce temperaturile minime se înregistrează în februarie – 26 grade Celsius. Media anuală a precipitaţiilor este între 400 mm şi 500 mm.

Relieful este variat şi dispus în trei trepte, care coboară de la nord-vest spre sud-est. Astfel, în nord domină înalţimile Munţilor Vrancei şi Buzăului (cu vârful Penteleu de 1.772 m, şi vârful Lăcăuţi, de 1.777 m), apoi în centru dealurile subcarpatice de curbură (Burduşoaia, Ciolanu-Măgura, Istriţa cu 754 m), şi în sud zona de şes a Câmpiei Române, cu caracter piemontan şi Câmpia Buzăului (cu 80 m, cu înclinare vestică, pe direcţia nord-vest şi estica, pe direcţia vest-sud), Gherghiţei, Râmnicului.

Din punct de vedere al organizării administrative, judeţul Buzău are 87 localităţi, din care: 2 municipii – Buzău (oraşul de reşedinţă al judeţului) şi Râmnicu Sărat; 3 oraşe – Nehoiu, Pogoanele şi Pătîrlagele; 82 comune cu 482 de sate.

Teritoriul judeţului Buzău, leagănul culturii şi civilizaţiei române, conservă vestigii care atestă existenţa omului în regiune din timpuri imemoriale. Unelte şi arme din oase sau pietre cioplite au fost scoase la lumină în câteva locuri pe teritoriul judeţului, cât şi obiecte ceramice din Neolitic şi Epoca Bronzului aparţinând Culturilor Boian, Gumeşti şi Monteoru. Vestigiile din Epoca Bronzului au fost descoperite în regiunea de dealuri, care împreună cu ruinele campului roman de la Pietroasele şi ale altor câteva aşezări dacice stau mărturie a continuităţii vieţii şi civilizaţiei pe acest teritoriu. Numele Mousaios (Buzău) a fost pentru prima dată menţionat în scris într-o scrisoare a guvernatorului roman din Dobrogea trimisă lui Vasile cel Mare, episcopul de Capadichia, în anul 376 d.Hr. Scrisoarea  menţionează existenţa, pe malurile râului Mousaios, a unei aşezări urbane (polis) numită tot Mousaios (Buzău). Documentul se găseşte în Biblioteca Vaticanului.

Meleagurile Buzăului au dat ţării nume de rezonanţă în politică, literatură, artă, arhitectură, ştiinţă. Sunt binecunoscuţi paşoptiştii şi unioniştii Scarlat Voinescu, Costache Ciochinescu, Neagu Benescu, Petru Suciu Mureşan sau Dimitrie Racoviţă. În pictură au strălucit Nicolae Teodorescu, şeful şcolii de zugravi de subţire, înfiinţată la Buzău în 1831, între elevi numărându-se şi nepotul său Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, profesor la Buzău între anii 1872 şi 1878, Ştefan Popescu, Grigore Negoşanu, Constantin Petrescu-Dragoe, Adina-Paula Moscu şi Alexandru Moscu, muzicienii Nicolae şi Maria Severeanu, prof. Ioan Vicol, pianistul George Moscu, baritonul Aurelian Costescu Duca, Nicu Poenaru şi inegalabilul Nicolae Leonard, care a copilărit de la 6 ani în oraşul Buzău. Nu trebuie să-i dăm uitării pe cunoscuţii slujitori ai Thaliei, Nicolae Niculescu-Buzău, Nicolae Petre Rusu-Ciucurete, Vladimir Maximilian, George Ciprian, patronul spiritual al teatrului profesionist de la Buzău (înfiinţat în 1995, inaugurat la 5 aprilie 1996).

În literatură, începând cu Mitrofan şi Dionisie Romano, episcopi, şi continuând cu Vasile Cârlova, primul poet modernist, amintim pe Vasile Voiculescu, Ion Caraion, Ion Baieşu, Radu Cârneci, Laurenţiu Ulici, Passionaria Stoicescu, Denisa Comănescu-Prelipceanu şi mulţi alţii. Ştiinţa este strălucit reprezentată prin savanţi de renume şi cu contribuţii însemnate în domeniile lor de activitate. Nicolae Vaschide, ajuns director la Sorbona, prof. univ. Constantin Sudeţeanu, academicienii Radu Vlădescu şi Traian Săvulescu, renumitul oculist Nicolae Manolescu şi, nu în ultimul rând, laureatul premiului Nobel pentru medicină, George Emil Palade, strălucit elev al cunoscutului liceu „Bogdan Petriceicu Hasdeu”.

La Buzău s-au înfiinţat şi au activat societăţi şi asociaţii culturale între care, în 1893, filiala Ateneului, prima asociaţie a învăţătorilor „Solidaritatea” (1882), germenele asociaţiei profesionale pe ţară, societăţi literare, muzicale şi ştiinţifice, ceea ce conferă Buzăului un loc important între centrele de cultură şi spiritualitate ale ţării. A pulsat aici şi o puternică viaţă politică, la Buzău constituindu-se şi activând secţiuni ale majorităţii formaţiunilor politice cunoscute – Partidul Conservator (19 februarie 1902), Partidul Ţărănesc (30 decembrie 1918), Partidul Naţional Ţărănesc (1927), Partidul Naţional Liberal (1882), Partidul Poporului, Partidul Naţional Agrar, Partidul Naţional Creştin, Partidul Socialist şi altele. S-a desfăşurat în timp o acerbă concurenţă politică, fricţiuni şi chiar conflicte soldate cu victoria celor mai tari. Dintre oamenii politici pe care documentele vremii îi consemnează frecvent amintim pe conservatorii Alexandru Marghiloman şi Emil Teodoru, ţărăniştii Anton Filoti, Apostol Albu, D. Şerbescu-Lopătari, Vasile Antonescu, Pompiliu Ioaniţescu, fost subsecretar de stat în Ministerul de Interne, liberalii Constantin Angelescu, Justin Stanescu, George Dunca, Alexandru Ionescu Brădeanu, Mircea Cătuneanu etc.

În partea centrală a Subcarpatilor de Curbură, pe teritoriul comunelor Berca și Scorțoasa, natura a înzestrat dealurile buzoiene cu un fenomen aparte, cunoscut sub numele de Vulcanii Noroioși.

Frumusețea acestui peisaj natural este fascinantă, prezența pământurilor fără viață („badland-uri”) și a conurilor vulcanice care aduc la suprafață „lava” rece și neagră este de multe ori asemuită unor locuri de pe alte planete sau corpuri cerești.

Dar cum ia naștere acest fenomen? Emanațiile de gaze din adâncul pământului împing apele subterane la suprafață iar acestea înmagazinează argilă din rocile pe care le întâlnesc în cale. Astfel se creează noroi care generează erupții permanente și care, în final, formează conuri și cratere de mici dimensiuni.

Peisajul este întregit de „șănțulețe și viroage adânci, plăci poligonale de noroi uscat și eflorescențe de sare, dar și de o vegetație variată, instalată mai puțin pe pământurile rele și mai mult pe versanții platourilor” (prof. Mihai Mîncu).

Vulcanii Noroioși sunt grupați în patru areale: „La Fierbători”, Pâclele Mari, Pâclele Mici și Beciu.

Fierbătorile sunt situate în nordul localității Berca și reprezintă craterele cu o formă aproape circulară, care conțin noroi lichid. Gazele care ies la suprafață agită noroiul fiind dată impresia că acesta fierbe.

Vulcanii Noroioși de la Pâclele Mari se află în partea centrală a depresiunii Berca pe un platou arid, de formă circulară, unde există numeroase aparate active de 2-3 m și fosile de 6-8 m, dezvoltate pe o suprafață de 22 ha. Aici predomină vulcanii care degajă noroi vâscos, care prezintă urme de petrol.

Vulcanii Noroioși de la Pâclele Mici sunt ceva mai reduși ca înălțime și număr, excepție făcând partea centrală a platoului, unde se află un con proeminent, înalt, care are în partea superioară două cratere active de mari dimensiuni.

La Beciu, vulcanii sunt situați pe o suprafață restrânsă, în apropierea drumului Beciu-Arbanași, activitatea acestora constând mai mult în fierbători.

Pentru a ajunge la Vulcanii Noroioși, trebuie să mergeți pe DN 10 (Buzău-Brașov), să ajungeți în localitatea Sătuc (comuna Berca), iar de aici să mai parcurgeți încă 20 de km.

Sarata Monteoru este o staţiune cunoscută pentru apele tămăduitoare ale izvoarelor sărate, iar în ultimii 10 ani, la nivel naţional, şi-a câştigat şi renumele de pol al TURISMULUI ACTIV, zona fiind intens vizitată de cei care sunt dornici de aer curat, mişcare în natură, aventură şi distracţie – un loc ideal de vacanţă pentru toate categoriile de turişti: pentru iubitorii de înot, tiroliană şi drumeţii (există şi trasee marcate), dar şi pentru ciclişti, maratonişti ori motociclişti, care îşi testează an de an limitele pe versanţii din împrejurimi. De asemenea, Dealul Istriţa este un punct de atracţie pentru iubitorii sporturilor extreme, aici fiind curenţi de aer potriviţi pentru cei care vor să încerce experienţa zborului cu parapanta.

Inaugurată oficial ca staţiune balneară la 1 iulie 1895, Sărata-Monteoru are ape cu proprietăţi curative ce au fost menţionate încă din anul 1837. În prezent, sursele de apă minerală sunt reprezentate de 3 foraje hidrogeologice, un puţ minier şi 19 izvoare cu un grad ridicat de mineralizare (până la 513 g/litru), care produc o apă de tip zăcământ. Climatul continental moderat ce caracterizează această zonă de tranziţie către sectorul subalpin constituie un important factor terapeutic.

În plus, din această staţiune accesul este extrem de facil către principalele atracţii turistice din judeţul Buzău: Tabăra de sculptură în piatră Mă­gu­ra, Vulcanii Noroioşi de la Berca, mănăstirile Ciolanu şi Răteşti, podgoriile şi cramele de la Năeni, ori de la Pietroasele (locul unde a fost descoperit Tezaurul „Cloşca cu Pui de Aur”), Herghelia de la Cislău, Muzeul Chihlimbarului de la Colţi şi Vestigiile Rupestre din zonă.

Vestigiile rupestre din munții Buzăului sunt amplasate la Curbura Buzăului, între localitățile Aluniș (comuna Colți),  Nucu (comuna Bozioru) și Ruginoasa (comuna Brăești), „un panteon natural și spiritual cu locuri mitice și mistice, în care, odată intrat simți fiorii primelor ceremonii arhaice” (prof. Mihai Mîncu).

În acest spațiu veți descoperi o multitudine de vestigii rupestre săpate în piatră, risipite și bine ascunse pe dealurile acoperite cu păduri. Se spune că aici se află cea mai mare concentrație de schituri și locuințe monahale din spațiul românesc, însă nimeni nu poate spune cu exactitate numărul lor sau perioada în care au fost create.

Despre aceste așezări rupestre învăluite în mister se crede că au fost un loc sacru, unde geto-dacii își țineau ceremoniile. Mai târziu, în secolul IV, acest spațiu a fost preluat de creștini și transformat în sihăstrii ortodoxe.

Dintre Vestigiile rupestre cele mai cunoscute sunt: Complexul rupestru de la Aluniș și vestigiile rupestre de la Nucu: Bisericuța lui Iosif, Chilia lui Dionisie Torcătorul și Agatonul Nou.

Complexul rupestru de la Aluniș este format din patru chilii și Biserica cu hramul „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”, care a fost ctitorită în anul 1274 și este folosită și astăzi ca lăcaș de cult. Conform legendei, ciobanii Vlad și Simion au săpat acest lăcaș la îndemnul unui înger care le-a apărut în vis. Numele celor doi sunt inscripționate pe peretele nordic al altarului.

Bisericuța lui Iosif este cea mai frumoasă și bine conservată dintre sihăstriile Nucului și a fost atestată documentar în 1587. Se presupune că simbolul incizat deasupra ușii care poate fi asemănat unui pește datează din secolele III-IV.

Chilia lui Dionisie Torcătorul are o datare inițială în secolele IV-VI d. Hr. și o alta în Evul Mediu. Numele chiliei provine de la monahul Dionisie care se retrage în pustietate aici, în secolul XIX. Acesta se ocupa cu torsul și țesutul lânii. Chilia este situată într-o stâncă din Poiana Coziancei și, fiind suspendată la 5-6 metri, este accesibilă printr-o scară.

Agatonul Nou este atestat documentar la 1580, purtând hramul „Sf. Ion Gură de Aur”. Schitul, care a dispărut în secolul XVIII, era format dintr-o bisericuță, o chilie și un beci.

Așezările rupestre fac parte din Geoparcul „Ținutul Buzăului”, un teritoriu ce cuprinde elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric şi cultural, și care aspiră la titlul de Geoparc UNESCO. Programul „Geoparcul Ținutul Buzăului” a fost inițiat în anul 2007 de Universitatea din București, în parteneriat cu Consiliul Județean Buzău în vederea conservării, promovării şi valorificării elementelor naturale deosebite din zonă, a valorilor de patrimoniu cultural şi istoric, precum şi pentru susţinerea dezvoltării sociale şi economice a comunelor, bazându-se pe principiul dezvoltării durabile.

Drumul spre vestigiile rupestre poate porni din: Valea Buzăului (DN 10), prin Pătârlagele – Sibiciu – Colți (DC 69) – Aluniș (DC 71), iar pentru a ajunge la Nucu se va merge pe DC 78 și DC 89, prin Muscelul Cărămănesc – Budui – Scăieni – Fișici, apoi pe DC 85. DN 10 la Măgura, pe DJ 203L spre Pârscov – Cozieni – Bozioru și în continuare pe DC 85 spre Fișici și Găvanele, la Nucu.

Valea Nișcovului, prin cadrul natural, varietatea şi complexitatea peisajului, la care se adaugă un adevărat tezaur istoric, oferă locuri încântătoare pentru ochi, minte şi suflet turiştilor care vizitează zona.

Traseul turistic propus se desfăşoară de-a lungul drumului judeţean 100H şi trece prin localităţile Verneşti, Nişcov, Cârlomăneşti, Mierea, Grăjdana, Izvoranu, Leiculeşti, Haleş, Tisău, putându-se încheia la monumentul „Fântâna lui Mihai Viteazul” de la Măgura.

La numai 10 km de Buzău se află satul Verneşti. Aici se găseşte ansamblul Bisericii „Buna Vestire” – monument istoric, cu arhitectură ecleziastică, zidită de Jupânii Jipa şi Lefter, fii ai logofătului Stanciu Vernescu, în perioada 1714-1721, în timpul domniilor lui Ştefan Cantacuzino şi a lui Nicolae Mavrocordat în Ţara Românească.

Cetatea dacică de la Cârlomănești, situată în apropiere de satul cu acelaşi nume, a fost parţial reconstruită de arheologi şi, începând cu anul 2014 a devenit prima cetate de tip davă din ţara noastră organizată ca muzeu în aer liber. Aşezat pe o terasă înaltă, în punctul “Cetăţuia”, situl arheologic adăposteşte vestigii de locuire din epoca bronzului (Cultura Monteoru), ale civilizaţiei fierului din prima epocă Hallstatt şi din epoca dacică, fiind cercetat arheologic încă din 1967 şi până în prezent. Aici a fost descoperită celebra statuetă din lut denumită „Lupul de la Cârlomăneşti”.

Pentru iubitorii de istorie, ruinele Cetăţuii de la Cucuiata se află pe dealul Cucuiata, la mai puţin de 1 km de satul Grăjdana. Ctitorie a Doamnei Neaga – soţia lui Mihnea Turcitul (1577-1583, 1585-1591)  aceasta a fost folosită ca turn de observare a Văii Nişcovului până la râul Buzău.

În satul Izvoranu poate fi văzută biserica „Sf. Nicolae”, monument istoric, fostă mănăstire domnească, ridicată în timpul lui Mihai Viteazul şi ctitorită de Luca din Cipru, mitropolitul Ţării Româneşti.

Mănăstirea Barbu, situată în satul Leiculești, comuna Tisău este un alt obiectiv ce poate fi vizitat pe Valea Nișcovului, la numai 30 km de Buzău. Având hramul „Sf. Nicolae”, aceasta a fost construită între anii 1662-1669 și poartă numele ctitorului său, căpitanul Barbu Bădeanu.

Mănăstirea fortificată Bradu, monument istoric, este situată în satul Haleș, pe malul stâng al pârâului Nișcov. Cunoscută şi drept „Cetatea Doamnei Neaga”, ea a  fost construită în secolul XVI de boierii din familiile Cândeşti şi Pătârlăgeni. A doua denumire provine de la faptul că soţia domnitorului Mihnea Turcitu, Doamna Neaga, a fost cea care a refăcut-o. În anul 1640, Radu Cândescu a construit ziduri de incintă pentru a proteja complexul de atacurile turcilor. Ansamblul de la Mănăstirea Bradu cuprinde zidurile de incintă, turnurile de apărare de la colţuri, ruinele vechilor chilii şi ale spaţiilor pentru locuit, Casa Domnească (construită de Constantin Brâncoveanu la începutul secolului XVIII) şi biserica cu hramul ”Sfântul Dumitru”.

Mănăstirea Ciolanu şi Tabăra de sculptură în piatră se afla la jumătatea drumului dintre Tisău și Măgura. Mănăstirea Ciolanu este cea mai veche aşezare monahală din judeţul Buzău, atestată documentar încă din secolul al XVI-lea. Are două biserici, biserica veche cu hramul „Sfântul Gheorghe” fiind ridicată de Doamna Neaga, soția voievodului muntean Mihnea Turcitul. Mânăstirea adăposteşte multe din icoanele pictate de renumitul pictor Gheroghe Tăttărescu, nepot al lui Nicolae Teodorescu Pitarul, cel care a pictat biserica mare şi a condus Şcoala de pictură de la Buzău, la jumătatea secolului XIX. La muzeul mânăstirii, colecţie de artă bisericească, pot fi admirate obiecte de cult şi veşminte bisericeşti, exponate din secolele XVIII-XIX, iar biblioteca aşezământului monahal are un fond de carte românească rară. În imediata vecinătate se află Tabăra de sculptură în piatră Măgura, unul dintre cele mai frumoase proiecte artistice, fiind cel mai mare ansamblu de statui în aer liber. Înfiinţată în anul 1970, ea a marcat cele 16 veacuri de atestare documentară a Buzăului. Proiectul s-a desfăşurat timp de 16 ediţii, în care 16 sculptori au realizat un număr de 256 de sculpturi în piatră.

Schitul Cetățuia se află la aproximativ 40 minute mers pe jos, prin pădure, de Tabăra de sculptură Măgura. Clădită în 1854, biserica din incinta schitului a fost sfinţită în 1868, an în care a fost zugrăvită la ordinul şi pe cheltuiala regelui Carol I, al cărui portret se găseşte pictat şi astăzi în interior.

Schitul Nifon, înfiinţat în 1811, este un alt monument istoric ce poate fi văzut.

La intersecţia  drumului 203G (Haleş – Măgura) cu drumul naţional DN10 Buzău-Brașov, pe raza localităţii Ciuta, se află „Fântâna lui Mihai Viteazul”. Monumentul a fost ridicat în anul 1975, când s-au sărbătorit 375 de ani de la trecerea domnitorului Mihai Viteazul pe Valea Buzăului către Ardeal. Fântâna marchează locul unde domnitorul şi oastea lui au poposit o noapte, în octombrie 1599. Amplasat într-un punct de largă perspectivă asupra Văii Buzăului, monumentul este realizat de sculptorul Gheorghe Coman, unul din iniţiatorii Taberei de sculptură în aer liber de la Măgura.

Indicaţii de orientare : DJ 100H (Verneşti – Haleş) , DJ 203G (Haleş – Ciuta) până la intersecţia cu DN 10 (Buzău – Braşov). Lungime traseu : Buzău – Verneşti – Nişcov – Cârlomăneşti – Mierea – Grăjdana – Izvoranu – Leiculeşti – Haleş – Tisău – Ciuta (“Fântâna lui Mihai Viteazul”) – 45 km.

Trovanții Boziorului se afla pe valea Bălănesei, la aproximativ un kilometru de satul Ulmet, comuna Bozioru, spectaculos microrelief. Aceste stânci cu forme bizare mai sunt cunoscute și sub numele de „pietre vii” pentru că se crede că acestea ar crește din nisip. Însă din punct de vedere științific, trovanții sunt depozite de nisip și straficații de gresii cimentate și modelate în timp de agenții naturali (vânt, ploaie, etc). Astfel,  natura a fost cea care a creat aceste forme inedite, numite elocvent „sublime imnuri în piatră” (prof. Mihai Mîncu).

Cei mai reprezentativi, cunoscuți și accesibili trovanți din județul Buzău sunt „Babele” de la Ulmet. Numele acesta le-a fost atribuit de către prof. Ilie Mândricel, într-un articol de promovare turistică, asemănându-le probabil cu cele din Munții Bucegi. Aici, trovanții au forme dintre cele mai variate și spectaculoase (sfere, ovoide, alungite, îngemănate) care pot fi asociate cu forme zoomorfe (reptile, păsări, melci) sau antropomorfe (rachete, farfurii, topogane, coloane etc).

Trovanții de la Bozioru fac parte din Geoparcul „Ținutul Buzăului”, un teritoriu ce cuprinde elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric şi cultural, și care aspiră la titlul de Geoparc UNESCO. Programul „Geoparcul Ținutul Buzăului” a fost inițiat în anul 2007 de Universitatea din București, în parteneriat cu Consiliul Județean Buzău în vederea conservării, promovării şi valorificării elementelor naturale deosebite din zonă, a valorilor de patrimoniu cultural şi istoric, precum şi pentru susţinerea dezvoltării sociale şi economice a comunelor, bazându-se pe principiul dezvoltării durabile.

Indicații de orientare: DN 10 (Buzău-Brașov), iar din DN 10 există următoarele posibilități: Drumul județean 203 F și apoi Drumul județean 203 L spre Pârscov – Cozieni – Bozioru iar pentru a ajunge în satul Ulmet urmați Drumul comunal 78, sau din localitatea Sătuc, comuna Berca mergeți pe Drumul județean 203 L spre Berca – Pârscov – Cozieni – Bozioru iar pentru a ajunge în satul Ulmet urmați Drumul comunal 78. O alta varianta, din satul Ulmet, comuna Bozioru mergeți cu mașina până la parcarea amenajată în apropierea trovanților, apoi parcurgeți pe jos aproximativ 500 metri urmând drumul până la o mică poiană, iar în continuare urmați o potecă săpată în trepte, printr-o pădurice de arini, până la „Babele” de la Ulmet.

Pentru turiştii care vor să lase în urmă agitaţia oraşului, Munţii Siriu sunt un colţ de rai, cu locuri superbe care atrag prin frumuseţea lor liniştitoare şi prin peisajele unice întâlnite aici. Ei pot avea parte de aventură pe trasee turistice marcate, pot explora zona cu bicicletele, pot pescui în lacul barajului Siriu, pot descoperi minunatul Lac al Vulturilor și, mai ales, pot gusta un crâmpei din vacanța rustică, de la țară.

Situaţi în partea de vest a grupei Munţilor Buzăului, Munţii Siriu sunt dominaţi de Culmea Mălâia (1662 m) şi de vârful Bocârnea (1657 m).

Culmea Mălâia are un profil asimetric şi este delimitată în est de un versant abrupt, iar în vest de unul mai domol. Acoperită cu grohotişuri unde s-a dezvoltat o vegetaţie deasă de arbuşti, preodominând ienupărul, culmea Mălâia are două microdepresiuni. În prima microdepresiune se află Lacul Vulturilor sau Lacul fără fund (cum mai este cunoscut), iar în cea de-a doua microdepresiune este Lacul Sec (mai mult o mlaştină cu câteva ochiuri de apă).

Cu o înfăţişare de cupolă, vârful Siriu (Bocârnea) – 1657 m – are o formă aparte, inedită, pitorească, cu multe vârfuri secundare, cu creste, cu turnuri şi cu jgheaburi. Datorită peisajului, văile de aici – Mreaja, Milea, Crasna – sunt foarte atractive pentru drumeţii.

Ca delimitare, Munţii Siriu sunt separaţi de culmea Tătaru-Tătăruţ prin culoarul văilor Crasna şi Siriul Mare, de culmea Monteoru prin valea Siriului, iar de masivul Podu Calului prin Valea Buzăului. Mulţimea atracţiilor oferite, aici pot fi văzute şi caprele negre, îndeosebi de cadrul natural, face ca acesta să constituie o zonă montană foarte solicitată de turişti.

Pe valea Sibiciului, în comuna Colți, dealurile aflate în apropiere ascund o adevărată comoară: depozite de chihlimbar, o „piatră magică” ale cărei nuanțe sunt de culoarea focului sau a sângelui. O legendă locală relatează că pentru a găsi chihlimbar, mai întâi trebuie să simți „chemarea” acestuia pentru a descoperi locul unde se află. Conform legendei, locul în care chihlimbarul a fost găsit nu trebuie dezvăluit nimănui pentru că niciodată nu îl vei mai descoperi.

Chihlimbarul este o rășină fosilă care provine din unele specii de pin și are un colorit variat: galben, brun-roșcat sau verde-negru. Adesea, structura lui cuprinde fosile de plante sau insecte, acest fenomen se crede că a avut loc acum 60-40 milioane de ani. Potrivit credințelor populare, chihlimbarul are proprietăți magice și tămăduitoare, îndeplinește rolul de amuletă protectoare, dar în același timp, este și un material foarte apreciat folosit la confecționarea bijuteriilor.

Rezervația geologică de la Colți se întinde pe o suprafață de 2,52 hectare și este singurul loc din România unde exploatarea organizată a chihlimbarului a fost efectuată (primele extracții sistematice ale chihlimbarului au început în anul 1920).

Cele mai frumoase exemplare de chihlimbar sunt cuprinse în colecția Muzeului de Chihlimbar de la Colți, secție externă a Muzeului Județean Buzău. Muzeul a fost construit între anii 1973-1979 după modelul unei case țărănești cu demisol, parter și etaj. Vizitatorii muzeului pot să admire colecția de chihlimbar, pietre semiprețioase, flori de mină, scoici și frunze fosilizate. Patrimoniul muzeului cuprinde și obiecte etnografice, unelte ale minerilor precum și documente despre exploatarea chihlimbarului și atestarea documentară a localității Colți.

Chihlimbarul de Colți și Muzeul de Chihlimbar sunt incluse în arealul Geoparcului „Ținutul Buzăului”, un teritoriu ce cuprinde elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric şi cultural, și care aspiră la titlul de Geoparc UNESCO. Programul „Geoparcul Ținutul Buzăului” a fost inițiat în anul 2007 de Universitatea din București, în parteneriat cu Consiliul Județean Buzău în vederea conservării, promovării şi valorificării elementelor naturale deosebite din zonă, a valorilor de patrimoniu cultural şi istoric, precum şi pentru susţinerea dezvoltării sociale şi economice a comunelor, bazându-se pe principiul dezvoltării durabile.

Indicații de orientare: DN 10 (Buzău-Brașov), și apoi prin Pătârlagele – Sibiciu – Colți (DC 69).

Masivul Penteleu este cunoscut drept „Rege al Munţilor Buzăului” si reprezintă principala atracţie montană din judeţul Buzău pentru turiştii dornici de aventură şi explorare. Un adevărat paradis al drumeţiilor, masivul are trasee marcate accesibile atât pentru începători, cât şi pentru experimentaţi.

Masivul Penteleu are şase vârfuri ce depăşesc 1500 m altitudine şi impresionează prin culmile sale prelungi, pajiştile întinse şi extraordinara frumuseţe a peisajelor ce pot fi admirate aici. Masivul se află la extremitatea estică a Munţilor Buzãului, fiind despărţit de Munţii Vrancei şi de masivul Podu Calului prin culoarele văilor Bâsca Mare şi Bâsca Micã.

Rezervaţia naturală „Milea-Viforâta” (Masivul Penteleu) are 165 ha si cuprinde exemplare de molid, brad şi fag având un caracter de pădure virgină. Aici se găseşte şi o specie rară de orhidee. Este rezervație naturală floristică și peisagistică ocrotită de lege din anul 1975.

Indicaţii de orientare : DJ 203K Lunca Priporului – Gura Teghii şi spre Varlaam pe DC 173 care porneşte din DN 10 Buzău – Braşov, în dreptul localităţii Nehoiaşu, pe drum asfaltat, iar dinspre nord, din localitatea Comandău, judeţul Covasna, pe valea râului Bâsca Mică, pe drum pietruit reabilitat în cea mai mare parte.

Urmând Valea Slănicului, pe raza administrativă a localităților Mânzălești și Lopătari, veți descoperi un tărâm cu adevărat fermecător, unde natura, în decursul a milioane de ani, a creat peisaje spectaculoase în sare. Pe aceste meleaguri, la aproximativ 500 – 600 m altitudine se află Platoul Meledic, situat pe depozite salifere iar, în apropiere, cenușa vulcanilor preistorici a dat naștere unui deosebit monument al naturii: „Grunjul” de la Mânzălești.

„Grunjul” de la Mânzălești se află la confluența pârâului Jgheab cu râul Slănic și are o formă piramidală, ocupă o suprafață de apoximativ 0,0025 hectare, fiind format din tuf vulcanic și marne albe cineritice.

Platoul Meledic este o rezervație naturală, speologică și zoologică care se întinde pe o suprafață de 67,5 hectare. Aici se întâlnește unul dintre cele mai mari zăcăminte salifere din țară. Prin dizolvarea sării rezultă forme de relief spectaculoase, cu dimensiuni și fizionomii variate. Un exemplu reprezentativ este ansamblul de peșteri săpate în sare de apele subterane.

Atracțiile Platoului Meledic includ peștera 6S, care a fost descoperită în anul 1980, fiind a doua peșteră în sare ca lungime din lume (3190 m), Lacul Mare și Lacul Castelu. În poiana din jurul Lacului Mare puteți să admirați Tabăra de sculptură în lemn de la Mânzălești, expoziție care cuprinde 25 de sculpturi.

În celebra sa operă „România pitorească”, fascinat de frumusețea Platoului Meledic, Alexandru Vlahuță îi dedică un întreg capitol și îl descrie astfel: „Suntem la Meledic, una din cele mai largi deschizături din Carpații Buzăului. Măgura pe care stăm – un vârf înalt de unde privim toata valea Meledicului și munții depărtați cari-o înconjoară – se cheamă Gruiul Haiducilor. Un mândru castel se ridică pe marginea lacului, flori ne-mpresoară, stelele tremură-n lac, lin clincătă pe vale apele Slănicului.”

Platoul Meledic și „Grunjul” de la Mânzălești fac parte din Geoparcul „Ținutul Buzăului”, un teritoriu ce cuprinde elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric şi cultural, și care aspiră la titlul de Geoparc UNESCO. Programul „Geoparcul Ținutul Buzăului” a fost inițiat în anul 2007 de Universitatea din București, în parteneriat cu Consiliul Județean Buzău în vederea conservării, promovării şi valorificării elementelor naturale deosebite din zonă, a valorilor de patrimoniu cultural şi istoric, precum şi pentru susţinerea dezvoltării sociale şi economice a comunelor, bazându-se pe principiul dezvoltării durabile.

Pentru a ajunge la Platoul Meledic,  există următoarele posibilități: Drumul european E85, iar din comuna Mărăcineni urmați drumul județean 203K către Mânzălești – Lopătari. Din DN 10 (Buzău – Brașov), urmați din localitatea Nehoiu drumul județean 203K către Lopătari – Mânzălești sau din localitatea Sătuc (comuna Berca), drumul județean 102F spre Mânzălești.

Focul Viu de la Lopătari este amplasat pe malul râului Slănic, în localitatea Lopătari, aproape de satul Terca, fenomen deosebit. Focul Viu de la Lopătari este o rezervație geologică, aflată la aproximativ un kilometru de confluența râului Slănic cu pârâul Smoleanu și se întinde pe o suprafață de 0,03 ha. În acest loc, coloane de foc țâșnesc din adâncurile pământului  și despre ele se crede că ard fără a se stinge vreodată.

Explicația  formării acestui fenomen o constituie depozitele de gaze naturale aflate în subteran, care în drumul lor către suprafață, se aprind cu ajutorul cristalelor de cuarț. Focul care a luat naștere în acest mod nu se stinge deoarece este alimentat de gazele prezente în adâncuri. Uneori, flăcările pot să atingă un metru înălțime. Acest spectacol al naturii este mult mai impresionant dacă este admirat pe timpul nopții pentru că atunci se poate observa culoarea albăstruie a flăcărilor. Totuși, contrar credințelor locale, „focul viu” se stinge dacă presiunea gazelor scade sau din pricina vântului sau a ploii.

Focul Viu de la Lopătari face parte din Geoparcul „Ținutul Buzăului”, un teritoriu ce cuprinde elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric şi cultural, și care aspiră la titlul de Geoparc UNESCO. Programul „Geoparcul Ținutul Buzăului” a fost inițiat în anul 2007 de Universitatea din București, în parteneriat cu Consiliul Județean Buzău în vederea conservării, promovării şi valorificării elementelor naturale deosebite din zonă, a valorilor de patrimoniu cultural şi istoric, precum şi pentru susţinerea dezvoltării sociale şi economice a comunelor, bazându-se pe principiul dezvoltării durabile.

Pentru a ajunge la Focul Viu, există următoarele posibilități: Drumul european E85, iar din comuna Mărăcineni urmați drumul județean 203K către Mânzălești – Lopătari. Din DN 10 (Buzău – Brașov), urmați din localitatea Nehoiu drumul județean 203K către Lopătari sau din localitatea Sătuc (comuna Berca), drumul județean 102F spre Mânzălești.

Comuna Bisoca este situată în nordul județului Buzău, la poalele munților Vrancei, în depresiunea Bisoca-Neculele. Datorită amplasării într-un minunat cadru natural, această zonă este deseori descrisă ca fiind „un colț de rai”. Pe lângă frumusețea peisajelor, oamenii locului păstrează cu sfințenie tradițiile, meșteșugurile și portul popular.

De-a lungul timpului, această localitate a prezentat interes pentru mai mulți oameni de cultură, printre care: academicianul Iorgu Iordan, Basil Iorgulescu, scriitorii Alexandru Odobescu și Alexandru Vlahuță, etnograful Tancred Bănățeanu, pictorul Nicolae Grigorescu.

În această zonă, cele mai importante atracții turistice sunt următoarele:  Rezervația naturală „Lacurile Bisoca”, Masa lui Bucur și Mănăstirea „Poiana Mărului”.

Rezervația naturală „Lacurile Bisoca” este o rezervație mixtă: forestieră, botanică și geologică, care se întinde pe o suprafață de 10 ha și se află situată la altitudinea de 950 m. Importanța rezervației este dată de existența Pinului silvestru. În această zonă existau 4 lacuri: Lacul Rotund şi Lacul Sec, care au secat, Lacul Limpede și Lacul Negru (denumit astfel datorită culorii apei) sunt cele care s-au păstrat până astăzi.

Masa lui Bucur este o lespede din piatră cu greutatea de aproximativ 150 de tone, și care, conform legendei, este locul de unde ciobanul Bucur a plecat cu turma sa de oi spre câmpia Bărăganului, punând bazele Bucureștiului din zilele noastre.

Mănăstirea „Poiana Mărului” a fost întemeiată în anul 1730, fiind începută cu cheltuiala domnitorului Nicolae Mavrocordat al Ţării Româneşti. Întemeietorul mânăstirii este primul sfânt canonizat de Arhiepiscopia Buzăului, în anul 2003 – Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului.

Mănăstirea cuprinde bisericile: „Naşterea Maicii Domnului”,„Tuturor Sfinţilor” şi paraclisul cu hramul „Sfântul Prooroc Ilie”, care a fost ctitorit în anul 1994.

În 2001, în apropierea Mănăstirii Poiana Mărului, a fost ctitorit Schitul «Schimbarea la Faţă» – Muntioru. Trebuie amintit şi Campusul de copii de la Bisoca, înfiinţat în 1995 de Fundaţia „Sfântul Sava”, care este situat la o altitudine de 1000 de metri. Acesta dispune de spaţii de cazare pentru copii şi voluntari şi de o biserică de lemn, construită în stil maramureșean, cu hramul „Sf. Ioachim și Ana” (9 septembrie). Pe exteriorul acesteia se află pictată pe frescă toată istoria poporului şi a spiritualităţii româneşti, într-un mod asemănător mănăstirii Voroneţ.

Comuna Bisoca face parte din Geoparcul „Ținutul Buzăului”, un teritoriu ce cuprinde elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric şi cultural, și care aspiră la titlul de Geoparc UNESCO. Programul „Geoparcul Ținutul Buzăului” a fost inițiat în anul 2007 de Universitatea din București, în parteneriat cu Consiliul Județean Buzău în vederea conservării, promovării şi valorificării elementelor naturale deosebite din zonă, a valorilor de patrimoniu cultural şi istoric, precum şi pentru susţinerea dezvoltării sociale şi economice a comunelor, bazându-se pe principiul dezvoltării durabile.

Pentru a ajunge în comuna Bisoca, se va merge: Pe DN2 (E85), iar din localitatea Mărăcineni, pe valea Slănicului – DJ 203 K, urmând ruta Beceni-Vintilă Vodă, iar apoi pe drumul județean 204C spre Sărulești-Bisoca. Din DN 10 (Buzău – Brașov), urmați din localitatea Nehoiu drumul județean 203K către Lopătari – Mânzălești iar apoi drumurile județene 204M și 204C spre Bisoca.

Sursa: site-ul Consiliului Judetean Buzau