Revelion 2024 Suceava Hotel SPA Mandachi****

Municipiul Suceava

În scurgerea neîntreruptă a timpului, Suceava, râu lung de 170 km, ce izvorăşte din Masivul Lucina, a săpat o vale largă în partea de est a judeţului, unde bazinul său hidrografic reprezintă 26% din suprafaţa lui. Aici, la km 149, înainte de vărsarea sa în Siret, se află oraşul Suceava, reşedinţa judeţului cu acelaşi nume.

Pe calea ferată el se găseşte la distanţa de 450 km de Bucureşti, iar pe şosea la distanţa de 432 km. De asemenea, oraşul este legat de capitală şi prin Aeroportul Internaţional Ştefan cel Mare Suceava (11 km de Suceava).

Reşedinţele judeţelor vecine sînt situate la distanţe variabile de Suceava, astfel: Botoşani 42 km, Piatra Neamţ 106 km, Bistriţa 137 km şi Iaşi 151 km.

Faţă de celelalte oraşe din judeţ, oraşul Suceava se află la următoarele distanţe: 25 km până la Fălticeni, 37 km până la Rădăuţi şi Gura Humorului, 45 km până la Siret, 70 km până la Solca şi Câmpulung Moldovenesc şi 112 km până la Vatra Dornei.

Aspectul caracteristic al reliefului Sucevei e cel al unui vast amfiteatru, cu deschidere spre valea rîului Suceava, cu înălţimea maximă de 435 metri (dealul Tarinca) şi cea minimă de 270 metri (în zona albiei râului Suceava).

Relieful din zona oraşului şi din împrejurimi este foarte variat, cu o fragmentare sub formă de platouri, coline (cueste) şi dealuri (Zamca 385 metri, Viei 376 metri, Mănăstirii 375 metri, Tarinca 435 metri, separate de văile nurilor Suceava, Scheia, Tirgulut (Cacaina), Bogdana şi Morii.

Obiective turistice: Biserica Romano-Catolică Sfântul Ioan Nepomuk, Biserica Sfânta Cruce, Biserica Sfântul Dumitru, Biserica Sfântul Gheorghe (Mirăuți), Biserica Sfântul Ioan Botezătorul (sau Coconi, Beizadelelor, Domnițelor, Biserica Sfântul Nicolae (Prăjescu), Biserica Sfântul Simion (Turnul Roșu), Bustul lui Ciprian Porumbescu, Bustul lui Petru Rareș, Casa memorială Simeon Florea Marian, Curtea Domnească, Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou, Mănăstirea Teodoreni, Mănăstirea Zamca, Monumentul eroilor din Burdujeni, Muzeul Etnografic Hanul Domnesc, Palatul Administrativ.

Suceava si localitatile apropiate au fost locuite din cele mai vechi timpuri. Sapaturile arheologice, efectuate tot mai sistematic in ultimele decenii, ca si numeroasele lucrari edilitare intreprinse in perimetrul orasului si in imprejurimi, au scos la iveala marturii ale culturii materiale si spirituale din perioada de inceput a aparitiei si dezvoltarii societatii omenesti – paleolitic. O documentatie arheologica mai bogata exista despre epoca pietrei slefuite, a neoliticului timpuriu si a celui dezvoltat. Sapaturile efectuate in preajma Cetatii de Scaun au evidentiat o straveche asezare de tipul culturii materiale Cris, de acum 7.000 de ani.

Transformarea asezarii rurale in targ medieval a fost determinata de un complex de factori de natura economica, geografica, politica. Zona Sucevei oferea conditii de viata extrem de favorabile, dovada fiind asezarile care s-au dezvoltat aici, din cele mai vechi timpuri, locuirea intensa si neintrerupta, in ciuda oricaror vicisitudini istorice. La inceputul mileniului al II-lea al erei noastre, din drumul comercial transcontinental Marea Neagra (cu porturile-cetati: Cetatea Alba, Chilia, Vicina) – Liov – Marea Baltica -, s-a dezvoltat si impus o varianta care a castigat o tot mai mare importanta: de la Cetatea Alba aceasta cale de negot urca spre nord-vest, prin Lapusna – Iasi – Harlau – Suceava – Siret – Cernauti – Sniatyn – Colomeea – Liov. Ca si alte targuri, Suceava s-a dezvoltat la vadul apei, pe unde trecea marele drum comercial transcontinental. Orasul a preluat numele apei, langa care s-a intemeiat, Suceava (in slava veche Suceava inseamna: sinuos, incovoiat, cu cotituri).

Prima mentiune documentara o constituie documentul dat de Petru Musat (1375 – 1391), la 10 februarie 1388, din Cetatea Sucevei: Domnul Moldovei il anunta pe Vladislav, regele Poloniei, ca i-a trimis „trei mii de ruble de argint francesti” si ca „s-a scris cartea in Cetatea Sucevei”. La 5 ianuarie 1393 emite un act „in Suceava” Roman Voda (1391 – 1394). In lista rusa a oraselor, intocmita in anii 1387 – 1392, printre orasele romanesti („valahe”) e consemnat si Suceava.

Ca orasul s-a format cu mult inaintea acestor mentiuni o confirma tratatul comercial din 1408, cand Suceava este trecuta in lista altor orase, binecunoscute si existente de mult, fara sa se specifice ca e vorba de o asezare urbana recenta.

Cand Petru Musat I si-a stabilit resedinta la Suceava, orasul ocupa un teritoriu restrans, delimitat si intarit printru-un sant de aparare si palisade. Domnitorul s-a vazut nevoit sa-si ridice curtile si biserica Mirauti in afara perimetrului orasului, spre vest. In est, pe promontoriul ce oferea foarte bune posibilitati de aparare, a ridicat o cetate de piatra, avand forma unui patrulater, cu sant de aparare – punand astfel bazele nucleului cetatii de Scaun a Sucevei. La data contruirii acesteia, orasul mai dispunea de o cetate de piatra, Cetatea de vest sau cetatea Scheia, dar care, se pare, s-a prabusit la scurt timp dupa construire, nefiind folosita prea multa vreme.

Odata cu stabilirea la Suceava a centrului statului feudal Moldova, a curtii si a resedintei principale a domnitorilor, evolutia orasului s-a identificat timp de cateva secole cu soarta tarii; zidurile, strazile, pietrele Sucevei au fost martorele unor pagini dense de istorie, de viata, de zbucium, de lupte, de infrangeri si biruinte, de deznadejde si de glorie. De aici au condus destinele Moldovei si Petru, si

Roman, si Stefan Musat, si Alexandru cel Bun (1400-1432), si urmasii acestuia, si Bogdan al II-lea, si Stefan cel Mare (1457-1504) – cel mai slavit dintre vestitii Musatini – si Bogdan al III-lea, si Stefanita, si Petru Rares. Suceava le-a vazut chipul, le-a simtit pasii, le-a incorporat in fiinta si in istoria ei gandul si fapta.

Statornicirea scaunului domnesc la Suceava a determinat masuri administrative, militare, edilitare, politice si culturale, dezvoltarea mestesugurilor si comertului, cresterea legaturilor Sucevei cu numeroase alte centre urbane romanesti si straine – toate cu numeroase si profunde implicatii in viata orasului.

Pe langa activitatea mestesugareasca proprie, Suceava s-a impus in secolele XIV-XVI si printr-o bogata activitate comerciala. In secolele XV-XVI, din vestul bisericii Mirauti, pe langa Cureta Domneasca si biserica Sf. Dumitru, se intindea mahalaua negustorilor, cu depozite pentru marfuri, cu numeroase pivinite mari, de piatra, cu bolti inalte, cu ramificatii si legaturi intre ele, iar, uneori, cu incaperi si etajari subterane – asa cum s-a putut constata cu prilejul sapaturilor efectuate in ultimii ani.

Fiind resedinta domnilor tarii si vama ei principala, Suceava a jucat un rol central in cadrul schimburilor comerciale ale Moldovei si a comertului de tranzit. Suceava aduna pe strazile sale, pe langa proprii negustori, comercianti din numeroase alte orase romanesti, precum si din amrile centre ale Europei si orientului – negustori armeni, evrei, poloni, germani, italieni, greci, francezi, turci etc. Unii dintre acestia, ca de pilda negustorii lioveni, aveau dreptul “sa-si tie in Suceava o casa, dar – asa cum preciza tratatul din 1408 – in aceasta casa sa nu tina crasma, sa nu faca bere, mied, nici macelarie sa nu tina, nici paine sa nu vanda. Iarasi daca (…) ar vrea sa tina ceva din acestea, atunci sa sufere (sa plateasca) cu targul”.

Prin privilegiile comerciale acordate de domnii Moldovei in 1408, 1456, 1460 negustorilor suceveni le era rezervat in exclusivitate dreptul de a distribui in alte centre romanesti postavurile aduse din strainatate – din Flandra, din Anglia, din Franta, din Polonia si Cehia etc. Privilegiul din 1408 conferea negustorilor suceveni si importante avantaje in vanzarea produselor numite frecvent in documente “marfuri tatarasti”: matase, piper, diverse tesaturi etc.

Dezvoltarea mestesugurilor, amplificarea schimburilor comerciale, cresterea populatiei au dus la extinderea treptata a orasului. In doua documente, din 1449 si 1461, se pomeneste de “mahalaua Sucevei”, iar Dimitrie Cantemir in Descriptio Moldaviae mentioneaza si el o suburbie a orasului “destul de mare”, aflata pe “campia colinii”, pe platou. Infatisarea targului medieval de odinioara, poate fi reconstituita mai ales pe baza marturiilor lasate de caaltorii straini sau cronicarii oficiali ai Portii otomane, care au insotit trupele turcesti in diferite expeditii in Moldova. Astfel, Giovani Maria Angiollelo, care la 1476 l-a insotit pe sultanul Mahomed al II-lea in timpul campaniei militare, scria ca “orasul Suceava era inconjurat cu santuri si palisade. Casele si bisericile erau de lemn si acoperite cu sindrila. Numai castelul Sucevei era cladit din piatra si tencuiala, pe o coasta in afara orasului”. Relatarea e doar partial exacta. Intr-adevar, orasul nu era inconjurat de ziduri de piatra sau caramida, nici n-avea turnuri de aparare, ca orasele din apusul si centrul Europei. Dar, in afara Cetatii de Scaun, avea mai multe constructii de piatra, intre care Curtea Domneasca, bisericile, casele unor mestesugari si negustori – fapt dovedit prin sapaturile arheologice din ultimii ani.

Pe langa rolul politic si economic, administrativ si comercial, Suceava a jucat si un insemnat rol cultural si religios. Faptul ca aici si-au avut resedinta domnitorul, mitropolitul, sfatul domnesc, clerul, diecii si gramaticii cancelariei domnesti, o parte din cei mai de seama carturari ai vremii s-au reflectat si in activitatea culturala. La Suceava au fost alcatuite, in 1401 – 1402, predicile lui Grigore Tamblac, “dascal” al bisericii Moldovei, ajuns ulterior mitropilitul Kievului. Acelasi carturar a scris aici, in 1402, lucrarea Viata Sf. Ioan cel Nou, care da si unele informatii valoroase despre Cetatea Alba. In timpul lui Stefan cel Mare, la curtea Domneasca din Suceava s-au pus bazele istoriografiei romanesti in limba slavona. Aici au fost elaborate: Letopisetul anonim al Moldovei si Cronica moldo-germana, lucrari de sine statatoare, care contin informatii extrem de pretioase despre domnia lui Stefan cel Mare. La Suceava a existat, probabil, si os coala de slovenie, necesara pentru cadrele cancelariei domnesti si la care invatau si fiii unor emstesugari si negustori instariti. Nu intamplator, in secolul al XV-lea, sunt mentionati, numai la Universitatea din Cracovia, 18 studenti provenind din mai multe orase moldovene, printre care Suceava, Siret, Baia etc.

Suceava a fost si un important centru religios, primul sediu mitropolitan al tarii, oras cu numeroase lacasuri, in care s-au scris si pastrat manuscrise si carti valoroase, s-au confectionat tesaturi, s-au lucrat broderii, podoabe de arta si de cult. La 1606, un misionar italian scria ca: “In Suceava, oras mare si populat, foarte vechi, care este resedinta nu numai a principalilor moldoveni, ci si a mitropolitului, care isi are si astazi scaunul acolo, se afla peste 24 de biserici si de manastiri de rit ortodox, de zid”. Acelasi misionar mai nota ca “in acelasi oras se gasesc doua biserici romano-catolice, cladite, de asemenea, de zid”. Cele mai multe dintre aceste vechi ctitorii se pastreaza pana astazi.

Din Suceava au fost emise hrisoave domnesti privind organizarea administrativa, juridica, fiscala, militara etc. De aici s-au luat importante hotarari in problema realizarii frontului antiotoman al tarilor romane, a incheierii aliantelor de natura diferita, a pregatirii si desfasurarii razboaielor pentru apararea tarii. Aici a elaborat Petru Musat tratatele de alianta cu Tara Romaneasca, cu Transilvania si Polonia. Din Suceava au plecat la 1396, in ajutorul lui Mircea cel Batran, primele osti moldovene impotriva otomanilor, iar in 1410 si 1422 Alexandru cel Bun a trimis de aici detasamente ale cavaleriei moldovene in spijinul Poloniei atacata de cavalerii teutoni.

Dar apogeul stralucirii Sucevei a fost atins in vremea lui Stefan cel Mare, care a facut din tara sa un scut de nadejde al luptei pentru neatarnare, stavila impotriva expansiunii otomane, ce ameninta Europa. Stefan a consolidat Cetatea de Scaun, a facut noi si importante constructii in oras, a refacut si largit Curtea Domneasca, s-a ingrijit de organizarea, dezvoltarea si inflorirea vietii economice, cultural- artistice. Suceava a fosta cum martora unora dintre cele mai marete momente ale istoriei Moldovei. La 1475, dupa stralucita victorie asupra armatelor sultanului la Vaslui, Stefan s-a intors la Suceava cu peste 100 de steaguri capturate de la cotropitori, “cu mare pohvala si biruinta”, multimea iesindu-i inainte, aclamandu-l si primindu-l in mare triumf. Din Suceava, la 25 ianuarie 1475 veste Stefan cel Mare intregii Europe victoria sa asupra otomanilor, scriind printre altele: “Stiti domniile voastre, cum ca preacrudul si paganul imparat turcesc e de multa vreme un nimicitor al cretsinitatii si in fiecare zi se tot gandeste cum sa poata cuceri, inca si nimici crestinatatea toata. Deci, va fac stiu domniilor voastre cum ca (…) acel imparat turcesc a trimis in tara noastra si asupra noastra marea sa ostire pagana a turcilor, in numar de 120 000 de oameni si cu aceea avea drept capitani pe cei mai de aproape si mai iubiti dintre slugile sale (…) care toti sunt prea puternici si au fost voievozii acelei ostiri.

Urmasii lui Stefan cel Mare, Bogdan al III-lea, Stefanita Voda, dar mai ales Petru Rares, continuand politica inaintasilor sai, au cautat sa tina Suceava la nivelul dezvoltarii sale economice, artistice si culturale atins in vremea lui Stefan cel Mare. Au fost inaltate noi constructii, dintre care unele ca: Mitropolia Moldovei (1522), biserica “Sf. Dumitru” (1535), biserica “Sf. Inviere” (1550) etc., s-au pastrat pana astazi. Numerosi calatori straini, care au trecut prin Suceava in secolul al XVI-lea sau la inceputul secolului urmator, fac aprecieri elogioase asupra capacitatii de aparare a orasului. Astfel, francezul Blaise de Vigenère (1523 – 1596) scrie ca a strabatut “Valahia Mica” (Moldova) “al carei oras mai de seama este Suceava, intarit de minune si aproape de necucerit”. Un alt calator, Paolo Bonici, scria ca “Dupa ce am cutreierat toata tara Moldovei, mi se pare ca Suceava este locul cel mai bun care se poate afla si mai ferit de navaliri”.

Din vremea lui Alexandru Lapusneanu si pana la distrugerea Cetatii de Scaun, in 1675, in anii domniei lui Dumitrascu Cantacuzino, orasul este martorul multor evenimente de seama. Participand la coalitia antiotomana, in vremea domniilor lui Aron Voda si Stefan Razvan, Moldova – si odata cu dansa si Suceava – traieste clipe de nepieritoare marire in vremea lui Mihai Viteazul. La 21 mai 1600, armatele acestuia intra fara lupta in Cetatea de Scaun a Moldovei, realizandu-se astfel prima unire politica a tarilor romane. Tara Romaneasca, Transilvania si Moldova se afla, sub raport politic, pentru prima oara sub sceptrul unui singur conducator. La 29 mai 1600, noul parcalab al Cetatii jura credinta domnului: “Eu, Ioan Kapturi, parcalabul Cetatii Suceava, ma jur ca voi fi drept si cu credinta domnului meu, stapanitorul si domnul Ardealului, Tarii Romanesti si Moldovei, mariei sale lui Mihai Voda si fiului mariei sale, lui Petru Voda, tot asa ii voi fi drept si cu credinta si voi tine pentru amriile lor Cetatea ce mi-a fost incredintata mie dupa priceperea mea, pana imi va sta capul”.

Fara a mai atinge insa nivelul stralucirii si gloriei din vremea epocii lui Stefan cel Mare si a lui Petru Rares, Suceava cunoaste in timpul lui Vasile Lupu (1634-1653), un nou moment de inflorire economica si culturala, dupa care urmeaza declinul. Vasile Lupu face ample lucrari de restaurare, consolidare atat la Cetatea de Scaun cat si la Curtea Domneasca. Bogatul material arheologic, rezultat de pe urma sapaturilor efectuate in ultimii ani, vine sa imbogateasca cu noi si semnificative amanunte acele informatii documentare ce atesta ca acest domn a incurajat dezvoltarea edilitara a orasului Suceava, productia de marfuri si comertul.

Cand, in 1774, partea de nord a Moldovei este cotropita si anexata la Imperiul habsburgic, orasul Suceava intra intr-o noua etapa a evolutiei sale, foarte critica, mai ales in primele decenii de dupa instaurarea noii stapaniri. Autoritatile habsburgice, ca si numeroasele trupe imperiale stationate la Suceava si imprejurimi au fost primite cu vadita ostilitate si de suceveni, ca si de populatia romaneasca din celelalte localitati anexate. In 1777, cand Habsburgii au organizat o mascarada a depunerii juramantului de “credinta” fata de imperiu, silind populatia sa repete cuvintele unui text ticluit anume la Viena, langa Suceava, la Udeti, mai multi tarani, in frunte cu Popa Andrei, s-au ravratit, au refuzat sa jure fidelitate noii stapaniri si “inarmati cu furci, cu coase si topoare” au trecut granita proaspat stabilita, in Moldova.

Partea rapita de imperiali, nordul Moldovei, cu atat de bogate marturii ale istoriei si civilizatiei, a fost numita, in mod frecvent de catre noii stapani Bucovina. La inceput acest teritoriu a stat sub administratia militara, intre 1774-1786, apoi a fost incorporat la provincia Galitia, ca al 19-lea cerc administrativ al acesteia. Pentru Suceava, ca si pentru celelalte localitati anexate la imperiu, aceasta etapa a avut urmari dintre cele mai grave. Autoritatile habsburgice au incurajat procesul deznotionalizarii sub diferite forme, incurajand exodul unor grupuri de colonisti, din randul carora Curtea din Viena si-a creat elemente docile, servile, privilegiate, care au acaparat cele mai importante parghii ale vietii economice, politice, financiare etc. Actiunile protestatare ale romanilor impotriva stapanirii habsburgice au culminat cu revolutia de la 1848, in timpul careia Suceava a fost alaturi de Cernauti, Campulung Moldovenesc, Radauti, unul dintre centrele politice importante ale actiunilor revolutionare. Reprezentanti ai orasului Suceava au participat la adunarea populara din 20 mai 1848 de la Cernauti si la elaborarea programului Petitia tarii. La Suceava s-a constituit in primavara anului 1848 o garda nationala, in fruntea careia a fost ales carturarul Serafim Carusel, fost ofiter in armata napoleoniana, scriitor de cancelarie la biserica “Sf. Nicolae”. In garda nationala din Suceava, alaturi de romani au intrat si locuitori armeni din targ, constituindu-se doua companii care faceau instructie pe imasul Mirautilor si pe dealul Tatarasi. Cu acelasi prilej au avut loc framantari taranesti in satele din preajma Sucevei, incat autoritatile imperiale au trait acele zile cu “groaza de navala taranilor in oras”.

In urma revolutiei de la 1848 din Bucovina, romanii din acest teritoriu au dobandit autonomia administrativa, o dieta provinciala, un statut propriu, un drapel si o stema pe care era reprezentat capul de bour al Moldovei. Introducerea limbii romane in scoli, infaptuirea reformei agrare au fost succese ale luptei nationale si sociale din Bucovina, care s-au rasfrant pozitiv si in istoria orasului Suceava. Dupa 1848, ducatul Bucovinei a fost impartit in doua tinuturi – tinutul fiind o forma administrativa traditionala, specifica Moldovei. Suceava a devenit capitala de tinut si in 1860 a capatat un gimnaziu, transformat ulterior in liceu. Aceasta reprezenta satisfacerea unuia dintre dezideratele formulate la 1848. Tinutul era condus de un parcalab sau ispravnic, iar orasul Suceava, capitala tinutului, cuprindea mai multe ocoale, conduse de namestnici. In fruntea orasului se afla un soltuz sau voit, ajutat de 12 pargari. Din 1868 Suceava a devenit capitala de judet, avand in frunte un prefect, conducerea orasului propriu-zis fiind incredintata unui primar. Noii stapani vremelnici ai meleagurilor sucevene se vedeau astfel intr-o anumita masura fortati de lupta necontenita a populatiei romanesti sa respecte formele de organizare proprii, traditionale.

Devenind resedinta judetului cu acelasi nume, orasul Suceava s-a dezvoltat in a doua jumatate a veacului al XIX-lea atat ca centru economic, politic, administrativ si juridic, cat si sub raport edilitar.

Ina doua jumatate a secolului al XIX-lea Suceava cunoaste o dezvoltare lenta si sub raport edilitar. Astfel, in 1871 s-au infiintat un tribunal judetean, o cazarma si un spital – cladirea acestuia din urma pastrandu-se si astazi si constituind “spitalul vechi” al Sucevei. In anii 1870 – 1871 orasul a fost legat printr-o linie ferata, prin Itcani, de alte centre importante din Bucovina, iar prin Burdujeni s-a facut legatura cu Romania. In 1898, pe traseul de la Itcani la Suceava a fost construita o linie ferata ingusta, avand o gara terminus la obor, in zona unde se afla azi Policlinica orasului (linie mentinuta pana la primul razboi mondial). Sub raport edilitar, orasului I se adauga in a doua jumatate a secolului al XIX-lea noi constructii, destinate a adaposti: primaria, oficiul postal, liceul si patru scoli primare.

La inceputul secolului al XX-lea s-a construit la Suceava o uzina electrica si s-a introdus aprovizionarea cu apa potabila si canalizarea. Dezvoltarea relatiilor capitaliste de productie a determinat infiintarea la sfarsitul veacului al XIX-lea si la Suceava a mai multor banci. Elementul demografic a cunoscut, de asemenea, o insemnata crestere – populatia orasului ridicandu-se la 10.104 locuitori in 1880 si la 11.000 in 1900.

Pe plan spiritual la Suceava, in ciuda restrictiilor impuse de autoritatile habsburgice, s-a dezvoltat in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si la inceputul celui de-al XX-lea o bogata activitate culturala, pusa in slujba luptei pentru emancipare sociala si nationala, pentru unitate si independenta. Renasterea pe plan cultural a Sucevei a inceput de fapt din timpul revolutiei de la 1848, cand in cadrul vastului program cu caracter social si national, sucevenii au cerut printre altele, intr-o petitie inaintata la Viena, infiintarea cat mai grabnica a unui gimnaziu romanesc. Cererea a fost repetata insistent in 1850, in 1857 si 1859, dandu-i-se curs in 1860, cand gimnaziul s-a deschis oficial, cu numai doua clase, iar disciplinele se predau in limba germana. Locuitorii Sucevei au luptat ca limba de predare sa fie, cum era si firesc, romana. Dezideratul avea sa se realizeze insa mult mai tarziu. La acest liceu (azi liceul “Stefan cel Mare”) si-a facut studiile, intre anii 1863 – 1873, tinarul Ciprian Porumbescu, luandu-si bacalaureatul la 15 martie 1873.

Martori ai unirii Moldovei cu Tara Romaneasca in 1859, sucevenii au salutat cu legitima bucurie faurirea Romaniei moderne, apoi cucerirea independentei sale de stat, participand cu trup si suflet, direct sau indirect, la toate marile evenimente nationale. La 1877-1878 de pilda, tineri si varstnici din oras au trecut clandestin “cordunul” si s-au inrolat voluntari in armata romana, participand la operatiunile militare de la Grivita, Plevna, Smardan. La Suceava a functionat tot in aceasta perioada un comitet de actiune, avand in frunte pe Elena Popovici Logotheti – femeile sucevene participand, prin ajutoarele in bani si ofrande, la sustinerea eforturilor intregii natiuni romane pentru castigarea independentei. Un martor ocular de pe meleagurile Sucevei nota in 1879 in “Calendariu” – singura publicatie romaneasca tiparita la acea data in acest teritoriu – ca “din sangele eroilor varsat pe campurile Bulgariei, rasari neatarnarea deplina a Romaniei”, elogiind aceasta “biruinta stralucita, victorie adevarata, ce incanta pe frati si uimi pe straini, iar pe român il ridica in fata lumii”.

In 1883, din initiativa carturarilor T.V. Stefanelli si Stefan Stefureac, la Suceava a luat fiinta societatea “Scoala romana”, cu scopul de a mobiliza toate resursele materiale si spirituale “in sprijinul invatamantului national de toate gradele – primar, secundar si superior”. Lupta pe plan cultural era de fapt o forma a luptei pentru emanciparea sociala si nationala; “Scoala romana” voia astfel sa contracareze politica imperiala de deznationalizare, urmarind “inaintarea invatamantului la poporatiunea romana din Bucovina”, sprijinirea elevilor sarmani si sarguinciosi, asigurarea scolilor romanesti cu cadre bine pregatite, cu manuale corespunzatoare, cu conditii propice studiului. “Scoala romana” era condusa de George Popovici, Stefan Stefureac, T.V. Stefanelli, S. Fl. Marian, Andrei Pascanu, Lazar Vicol etc. Ea si-a creat in scurt timp filialele puternice la Campulung Moldovenesc, Cernauti, Siret, Radauti si Storojinet. Societatea, cu contributia benevala a membrilor, a infiintat o biblioteca scolara romaneasca, o librarie, iar din 1903 si o tipografie proprie; a incurajat tiparirea manualelor scolare in limba romana, a creat si organizat internate pentru elevii saraci, a strans fonduri banesti pentru burse si premii acordate elevilor talentati si cu modeste resurse materiale, a sustinut conferinte pentru sporirea cunostintelor si dezvoltarea gustului pentru lectura. “Scoala romana” din Suceava a acordat, deasemenea, o mare insemnatate formarii cadrelor didactice necesare invatamantului romanesc din Bucovina aflata sub dominatia habsburgica.

La Suceava a trait si a creat Simeon Florea Marian (1847 – 1907). Marele folclorist si etnograf a realizat, in casa de pe strada care ii poarta astazi numele, lucrari de sinteza ample si fundamentale, ca Nunta la Romani (1890), Nasterea la romani (1892), Inmormantarea la romani (1892), Sarbatorile la romani (in trei volume) – 1898 – 1901 – , Ornitologia poporana romana (in doua volume) – 1893 – etc, lucrari prin care a pus bazele etnografiei romanesti. El a fost printre primii suceveni deveniti membrii ai Academiei Romane.

Alaturi de “Scoala romana”, la Suceava si-au desfasurat activitatea, in a doua jumatate a veacului al XIX-lea, si alte societati, ca de exemplu “Clubul roman”, fondat in 1887, si care a creat un cabinet de lectura, cu publicatii si lucrari literare tiparite in diverse centre culturale si politice romanesti: “Insotirea orasenilor din Suceava”, aparuta in 1889, apoi “Reuniunea muzical-dramatica Ciprian Porumbescu”, creata in 1903 etc. Idealul iluminarii prin cultura l-au promovat si unele publicatii locale, cum au fost “Revista politica”, tiparita la Suceava intre anii 1886 si 1891 si 1910 si 1911, iar intre anii 1904 si 1907 revista “Junimea literara”, a carei redactie a fost apoi transferata in capitala provinciei, la Cernauti.

In timpul primului razboi mondial, sucevenii, alaturi de ceilalti romani aflati inca sub stapanire straina, si-au intensificat eforturile in vederea eliberarii si unirii lor cu patria mama. Fii ai meleagurilor sucevene au activat in comitetele “Pro Romania” din Italia, inca de la declansarea razboiului, refuzand sa lupte in unitatile imperiale habsburgice, trecand frontiera arbitrara impusa de Curtea din Viena si inrolandu-se in unitati romanesti in vederea sprijinirii efortului general al natiunii romane pentru incheierea procesului de formare a statului unitar roamn. In toamna anului 1918, ostasii suceveni reintorsi de pe front s-au constituit in garzi nationale si, cu sprijinul populatiei civile, au alungat autoritatile habsburgice din Suceava. Ca o incununare legitima a acestei lupte, reprezentantii orasului Suceava au votat, in cadrul Adunarii nationale a romanilor din Bucovina, la 27 noiembrie 1918, unirea Bucovinei cu Romania.

Sursa: Mic indreptar turistic: Suceava, Octav MONORANU, Mihai IACOBESCU, Dragomir PAULENCU

Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1979